Desi psihosomatica nu reprezinta o ramura de sine statatoare nici a medicinei si nici a psihologiei, ea este obiect de studiu atat al psihopatologiei, cat si al patologiei generale, de ea interesandu-se diferite stiinte, dintre care unele studiaza starile de normalitate si anormalitate a vietii psihice (psihiatria ca ramura a medicinei si psihologia, desprinsa initial din filosofie), precum si toate celelalte dicipline care se ocupa, printre altele, si cu investigarea fenomenelor de suferinta psihica sau morala, la nivel de individ sau de grup uman, inclusiv la nivel de societate; aici includem discipline precum filosofia, antropologia, sociologia, psihologia sociala, tinand cont mai ales de faptul ca se pare ca tulburarile psihosomatice au o incidenta din ce in ce mai mare in randul societatii si al populatiei in general.
Pentru a intelege adevarata natura a fenomenologiei psihosomatice trebuie sa facem referire si la felul in care sunt gandite cele doua realitati: cea somatica, sau organica si cea psihica. Medicina traditionala, clasica, recunoastea existenta a doar doua tipuri de tulburari: organice si mentale. Ele nu erau considerate ca aflandu-se in legatura una cu cealalta, datorita naturii total diferite a partilor afectate de boala. Adesea boala psihica era considerata ca fiind incomprehensibila, ininteligibila si obscura. Medicina si gandirea moderne sunt cele care au indepartat barierele dintre patologia somatica si patologia psihica, facand loc celei de-a treia categorii – controversata patologie psihosomatica, cea care constituie obiectul dezbaterii noastre actuale. Acceptarea existentei acestei noi clase de suferinte – cele psihosomatice, a fost posibila numai de pe pozitiile acceptarii ideii conform careia “soma” si “psyche” sunt doua modalitati de manifestare sau de exprimare ale aceleiasi realitati existentiale si individuale, ca ele sunt guvernate de principiul unitatii, al globalitatii si de principiile interactiunii sistemice; in mod analogic aceasta “mutatie” in gandierea stiintifica, medicala si psihologica, poate fi asemanata cu trecerea de la dualismul cartezian, oarecum radical, al lui Descartes, la monismul, la fel de radical al lui Spinoza.
In concluzie, PSIHOSOMATICA se afla la confluenta urmatoarelor discipline, ramuri ubdiscplinare si interdisciplinare:
MEDICINA si urmatoarele subramuri ale acesteia: medicina interna, psihiatria, neurologia, genetica, fiziologia;
PSIHOLOGIA si ramurile desprinse din aceasta: psihologia medicala, psihologia clinica, psihologia sociala;
PSIHOPATOLOGIA, considerata de catre unii autori ca reprezentand o stiinta de sine statatoare, nascuta la confluenta dintre psihiatrie si psihologie;
FILOSOFIA – cu precadere antropologia.
Tocmai de aceea, probabil, psihosomatica moderna cunoaste astazi atatea directii de cercetare: fiziologica, fenomenologica, psihanalitica, psihosociala, antropologica, psihoneuroimunologica etc.
