Sa ne relaxam … intr-o călătorie cosmica!

-         Aseaza-te intr-o pozitie cat mai comoda. Poti sta cum vrei tu.

-         Cand esti pregatit, inchide ochii.

-         Ok, acum ai inchis ochii. Inspira o data, adanc. Retine un pic aerul in plamani. Incearca sa-l simti. Acum lasa-l sa iasa, usor.

-         Inspira inca o data. Acum expira. Fiecare inspiratie si expiratie sunt egale cu toate celelalte.

-         Ok, acum e bine.

-         Lasa-ti corpul sa stea cat mai relaxat. Daca simti vreo tensiune in vreo parte a corpului, incearca sa-ti relaxezi zona respectiva. Lasa-te sa atarni, pur si simplu in scaun. Ca si cand ai fii ploaia care cade pe pamanat. Simte gravitatia. E atat de placut sa fii.

-         Acum totul a incremenit in jurul tau. Totul e nemiscat, inert, suspendat in tacerea ta. Acum suntem doar noi. Se aud doar respiratia ta si vocea mea.

-         In jurul nostru, totul se estompeaza….

-         Tot ceea ce se mai aude vine dintr-un vis indepartat, pe care nu-l poti surprinde cu ochii mintii.

-         Respiri calm si egal…

-         Te pregatesti acum….Ca si cand am fii pe o pista de decolare si ne pregatim de plecare…

-         Acum te vezi pe tine, cu ochii mintii, cum te ridci de pe scaun. Te ridici usor, cu miscari lente. Acum esti in picioare. Te intorci incet si te uiti la tine. Te vezi pe scaun, cum stai cu ochii inchisi si te gandesti la tine. Pleoapele iti tremura usor, ochii ti se misca. Probabil visezi. Gatul ti se bate usor, in rastimpuri regulate, in ritmul inimii. Pieptul iti salta usor, in timpi egali. Totul este perfect sincronizat, de un metronom nevazut. Forfota de afara parca nici nu mai ajunge pana la tine.

-         Acum te intorci cu fata catre usa. Te uiti cateva clipe si apoi, cu pasi egali si siguri, te-ndrepti catre usa.

-         Ai ajuns la usa. Apesi pe clanta si o deschizi. Apasa.

-         Acum esti in cadrul usii. Din spatele tau se mai aude doar vocea mea, clara si limpede.

-         Acum vei pleca in calatorie.

-         Cobori treptele, treapta cu treapta. Prima treapta. A doua treapta…cu fiecare treapta pe care o cobori, simti cum corpul tau devine din ce in ce mai usor….parca nici nu mai pasesti….pur si simplu aluneci….

-         Tocmai ai coborat ultima treapta. In fata ta se mai afla o usa…Dincolo de ea, va incepe calatoria…

-         Pasesti usor catre usa…La o singura atingere a ta, usa se va deschide larg…

-         Acum atingi usor clanta si usa se deschide …

-         Lumina navaleste inauntru….E dimineata.

-         Acum treci pragul. Trece-l.

-         Foarte bine, acum esti afara.

-         Stai o clipa nemiscat. Uita-te in jurul tau. In fata ta se vad cladirile si copacii…toate incremeninte…atrase ireversibil de gravitatie….

-         In sus e cerul…. Liber…

-         Iar jos, e asfaltul. Picioarele tale par infipte in asfalt…Doar par…Tu stii ca e doar o impresie…Tu stii ca poti…sa te desprinzi…

-         Si te pregatesti … de salt…Te lasi usor pe vine….Iti iei avant … iti balansezi mainile inainte si inapoi si…sari…

-         Ai sarit, dar ai aterizat din nou pe pamant. Poti sa simti din nou pamantul sub picioare…

-         Te pregatesti si mai sari o data…iti iei avant…acum! Sari!

-         Clacaiele ti se desprind de sol… acum si talpile…si degetele de la picioare…esti in aer…

-         Esti suspendat in aer….ai genunchii flexati si mainile intinse in aer…

-         Iti simti toti muschii … esti ca un arc strans…destinde-te…

-         Ai pornit…. Zbori …. Totul ramane in urma ta…undeva jos… departe…

-         Simti aerul… e rece si proaspat…

-         Acum vezi norii…imensi si albi… atat de albi … atat de puri…

-         Treci prin ei… fara nici un pic de teama… simti bucurie… atat de multa bucurie….

-         Ii simti….. racorosi si uzi ….vezi si simti fiecare vapor de apa…. Pe fata, pe maini, pe frunte, pe pleoapele inchise…simti …

-         Ai trecut de nori… acum e doar lumina… atat de multa lumina… si albastru pur, imaculat… si bucurie…atat de multa bucurie..

-         Si dintr-o data… viteza creste… creste… creste… esti mai sus…mai sus… mai sus

-         Lumina se estompeaza…. Ramane in spatele tau… dar tu nu te opresti… urci … urci…

-         Gata! Ai iesit din atmosfera…. Te-ai oprit… esti suspendat… undeva sus…deasupra a tot si a toate…

-         Aici e atat de multa liniste…. Si pace…imperturbabila pace …

-         De aici poti sa vezi pamantul… ca o bila albastra…

-         Stai asa cateva clipe… suspendat… nu-ti e teama de nimic aici… e atat de bine sa nu depinzi de nimic… e atat de bine … sa fii…

-         Acum iti ridici privirea… si te uiti in sus… de aici, de unde esti, poti sa vezi intregul univers….

-         Poti vedea galaxiile… toate… cum serpuiesc… cum graviteaza… cum se nasc…. Si cum mor…

-         Si stelele…. Sunt atat de frumoase… e atat de multa frumusete in jurul tau .. si atat de multa bucurie…sa te aflii in centrul lumii… in centrul universului… atat de multa bucurie sa fii ….

-         Si toata bucuria asta creste…. Creste… iti umple plamanii… iti invadeaza toata fiinta… e in fiecare celula si in fiecare atom din tine…

-         E atat de multa bucurie incat… explodeaza… acum esti cu adevarat fericit

-         Porneste! Mergi mai departe! Nu te opri!

-         Stelele toate incep sa curga pe langa tine… prin tine …se duc undeva in spate, ca si cand s-ar prabusi in urma ta….

-         Dar tu nu te opresti… te duci tot mai departe… tot mai departe… acolo unde nimeni altcineva nu a mai ajuns vreodata pana acum….

-         Si deodata … vezi… soarele….soarele e magnific… rosu, clocotind, pulsand, fierbinte….

-         Dar tu nu te opri… mergi mai departe… te apropii … din ce in ce mai aproape… mai aproape… esti din ce in ce mai aproape…. E din ce in ce mai fierbinte….

-         Nu mai vezi decat o imensitate rosu-portoclie, clocotind….atat de multa culoare….

-         Ai intrat… nu credeai vreodata ca poti sa zbori atat de repede…. Nimic nu te poate opri acum… esti pe culmile lumii… strabati soarele…. Fiecare particula de lumina iti inunda fruntea… si ochii… ochii tai… care … nu mai sunt pamanteni….poti vedea atatea lucruri cu ei…

-         Si viteza e ametitoare…. Soarele …. E atat de bine sa fii soare…. Acum ai inchis ochii… ai intins mainile inainte… savurezi momentul… nu e adevarat ce se spune despre soare…. Soarele nu arde….

-         In sfarsit, ai iesit din soare… universul intunecat pulseaza in interiorul tau….

-         Tu strabati galxia mai departe….brate ametitoare, halucinante, de stele, te inconjoara…

-         Iesi din ele… Bravo, ai iesit din galaxie… dar tu mergi din nou mai repede, din ce in ce mai repede, te duci mai departe, din ce in ce mai departe, pana acolo unde nu mai este nimic….pana acolo unde nu mai esti nimic …

-         Ai ajuns…. Esti la capatul lumii… aici nu mai este nimic… esti doar tu, suspendat, levitand…si nici macar tu

-         Nu mai e nici gravitatie, nici forfota…. Totul e incremenit….E intuneric … intuneric adanc si rece …

-         Si tu te-ai oprit… in sfarsit te-ai oprit….poti simti cum fiecare muschi ti se relaxeaza… simte fruntea …cum se relaxeaza…. Si pometii….si obrajii…. Si gatul….

-         Simti cum ceafa ti se relaxeaza… si umerii…. care atarna liberi, fara nici un fel de povara pe ei … Simti ca niste furnicaturi marunte si placute, care dispar incet….incet…

-         E liniste … o liniste deplina … n-ai mai experimentat niciodata pana acum o liniste atat de profund … nu stabate absolut nimic pana aici…

-         Muschii spatelului sunt din ce in ce mai relaxati…. Fara nici un fel de tensiune in ei….

-         Si mainile … iti atarna pe langa corp…. nemiscate…. Inerte…. Cuminti…odihnindu-se….

-         Picioarele …. Atarna nemiscate, usoare … pur si simplu atarna…. Nu simti nimic sub ele, nu exista graviatie, nimic nu le atrage in jos….

-         Pur si simplu esti…. Levitezi… Plutesti, inconjurat de o gratie aproape divina…. Nu mai e nici cald, nici frig…. Totul e…. perfect…. E atat de bine sa fii…tu!

-         Acum fii tu! Doar tu! Nimic altceva …

-         Nu mai vezi nimic, nu mai auzi nimic, nu mai simti nimic…

-         Esti una cu universul … si universul e una cu tine…. V-ati contopit perfect …

-         Dintr-o data…te trezesti… te uiti in jos… si vezi…. Din nou lumea… ca un glob de craciun albastru … lumea gravitand, pulsand, traind …si vrei sa te intorci acasa…

-         Porneste!

-         Acum cobori…repede…din ce in ce mai repede… repede de tot… iei in piept o ploaie de stele, de asteroizi, de sori … toate sunt ca o ploaie calda de vara, atat de placuta si de plina de lumina … parca ai fi intr-o cursa nebuna, noaptea pe o autostrada intens luminata …. Toate trec pe langa tine, prin tine … toate sunt in fata ta si in spatele tau … toate sunt in tine … Tu treci pe langa toate …prin toate …esti in fata si in spatele a tot ceea ce este … tu esti tot….

-         Cobori din ce in ce mai repede … incepi sa-ti simti din nou  greutatea … esti din ce in ce mai greu … esti plin de lumina si te-ndrepti spre Pamant cu o viteza naucitoare … ca o cometa ….

-         Treci din nou prin soare … deschide-ti bratele … cuprinde-l … ai puterea asta … acum esti un titan … cu bratele tale poti cuprinde acum intreg universul …

-         Ia-ti ramas bun de la soare … soarele ramane acum undeva in spate … din ce in ce mai in spate …. Mai in spate … mai in spate …

-         Intinde-ti mainile inainte – acum strabati atmosfera … ca un delfin care strabate marea…

-         Iata norii! Ce dor ti-a fost de ei! Cat sunt de frumosi norii! E atat de bine sa fii nor …

-         Norii raman si ei in urma… undeva, departe … in urma ta, ca un vis frumos din trecut … ca un vis indepartat…

-         Iata cladirile, blocurile … soselele serpuitoare … Iata, aici e drumul tau … drept, lin, perfect…

-         Te pregatesti sa pasesti pe el … Acum te rostogolesti in aer, si cazi in picioare … atingi pamantul cu picioarele …

-         E atat de bine sa simti pamantul sub picioare…

-         Te bucuri sa fii acasa … Acum esti acasa … S-a facut deja seara … Se-aude din nou zgomotul lumii … si greierii… si vantul… si fosnetul metalic al plopilor seara … Zambesti de multumire … Te-ai intors acasa…

-         Bine ai revenit!

-         Deschide ochii!

 

Specificul patologiei psihosomatice

Simptomatologia psihosomatica, desi se deosebeste de cea pur somatica prin cateva elemente certe de specificitate, adeseori aceste simptome sunt greu de decelat, ceea ce face ca investigarea bolnavului sa fie dificila si anevoioasa, cu atat mai mult cu cat acesta nu se afla in evidenta constanta a unui medic anume.

Evidentierea simptomatologiei psihosomatice

Pentru a putea pune in evidenta simptomatologia psihosomatica este necesar ca bolnavul sa fie investigat, in afara de medicul generalist si de specialistul intr-o anumita gama de afectiuni (cele pe care le reclama pacientul) si de catre medicul psihiatru si de psiholog, pentru realizarea, in primul rand, a anamnezei, edificatoare in astfel de situatii, alaturi de utilizarea si a altor instrumente si metode de investigare psihologica (interviul, observatia, ancheta sociala, psihogenograma, testele psihologice).

Esentiale in acest demers sunt:

1) Cunoasterea biografiei individului, a istoriei sale de viata si a istoriei reactivitatii emotionale a acestuia, in momentele delicate ale existentei sale;

2) Cunoasterea evenimentelor psihotraumatizante (daca exista);

3) Cunoasterea istoricului sau medical, al tratamentelor si al spitalizarilor;

4) Cunoasterea, macar aproximativa, a numarului medicilor si a varietatii specializarii acestora, sau a centrelor medicale consultate de-a lungul timpului;

5) Cunoasterea evolutiei diagnosticului si a manifestarilor acuzelor somatice de-a lungul istoriei biografice – aici ne intereseaza in mod special: constanta sau inconstanta diagnosticului in timp, dificultatile de diagnosticare si oscilarea intre mai multe alternative, dificultatea de stabilire a localizarii leziunilor somatice, mutatiile suferite in simptomatica pacientului, tulburarile asociate;

6) Debutul manifestarilor somatice si ciclicitatea acestora;

7) Accesul la discutia, interviul cu familia, rudele, persoanele apropiate (pentru confirmarea datelor biografice, in primul rand, dar si pentru suplimentarea informatiilor despre dinamica simptomelor pacientului – cand se manifesta, cat de des, cu ce intensitate, care sunt factorii care influenteaza cel mai adesea aceste manifestari etc).

Toate aceste informatii sunt absolut necesare pentru a putea confirma sau infirma existenta unor factori etiologici de natura psihogena. Stabilirea diagnosticului de tulburare psihosomatica este adeseori dificila, mai ales in cazurile in care afectiunile sunt diagnosticabile clinic, fiind identificate leziuni organice (uneori severe, cum este ulcerul hemoragic), care pun in pericol sanatatea sau chiar existenta individului (cum este infarctul miocardic). Aceste cazuri intra intotdeauna sub incidenta clinicilor de boli interne, ele sunt afectiuni “vera” si ajung mai greu in atentia medicului psihiatru sau al psihologului clinician; de obicei acestia devin pacienti psihiatrici sau ajung sa beneficieze de psihoterapie si consiliere psihologica abia dupa un numar mai mare de recidive, care pot semnala sau atrage atentia asupra unui potential dezechilibru psihosomatic.

Pe de alta parte, sunt pacinetii care acuza adesea diverse suferinte fizice, dar la care nu se poate identifica o cauza organica justificabila – la acestia suspiciunea unei manifestari psihosomatice apare mai repede, dar, chiar si in acest caz, la un anumit interval de timp de la generarea lor – uneori chiar la cativa ani de la aparitia primelor simptome, pentru ca unul dintre elementele de diagnostic consta tocmai in durabilitatea si persistenta in timp, in recidivele multiple si in atitudinea celui care le reclama (pacientii se plang adesea de ineficacitatea tratamentului, de recidivarea simptomelor etc).

Diferentierea bolnavilor psiho-somatici de cei somatici:

Bolnavii suferind de tulburari psiho-somatice se disting si se diferentiaza de cei cu afectiuni somatice prin cateva aspecte de baza, care constituie si criterii pentru realizarea diagnosticului diferential cu tulburarile somatice:

1. polimorfismul (tahicardie, greata, constipatie/diaree, dispnee, sensibilitate alergica excesiva, la diferiti stimuli, fara a se putea identifica intotdeauna o anumita categorie aparte, dismenoree, scaderea ponderala/obezitatea, astmul bronsic, angina/angina pectorala etc);

2. dorinta acestor bolnavi de a le fi confirmata existenta unei cauze somatice diagnosticabile, concrete si, adesea, rezistenta sau neacceptarea explicatiilor de ordin psihologic;

3. uneori se caracterizeaza prin preocuparea excesiva fata de starea sanatatii personale, centrarea pe simptom sau, din contra, prin atitudinea pasiva fata de boala, acceptarea ei ca un fapt firesc (“pur si simplu este”);

4. caracterul recurent, repetitiv sau ciclic al manifestarilor;

5. persistenta in timp, in ciuda medicatiei si a tratamentului;

6. asocierea mai multor afectiuni psihosomatice la acelasi individ, ceea ce sugereaza o vulnerabilitate crescuta sau o predispozitie a acestuia in fata unor astfel de manifestari;

7. antecedentele de aceeasi natura din cadrul familiei;

8. incidenta crescuta a manifestarilor in anumite perioade (de ex., in perioadele de stres crescut) sau dupa anumite evenimente (certuri in familie, dificultati financiare etc);

9. apartinerea la una dintre tipologiile de personalitate corelate cel mai frecvent cu acest gen de tulburari: personalitatile histrionice, obsesiv-convulsive, dependente, uneori cele narcisice si de tip borderline;

10. existenta unor factori psihotraumatizanti, a unui eveniment traumatic sau expunerea de lunga durata la un stres major, care a consumat in timp resursele energetice ale persoanei si a redus capacitatile adaptative ale acesteia;

11. in unele cazuri, existenta in prim plan a unei alte tulburari psihice prealabile, cu caracter central, dominant in sfera psihica a individului.

Debutul afectiunilor psihosomatice

Forma de debut a acestor afectiuni poate varia destul de mult, pe toate scalele de intensitate si marcand variate perioade de timp, a.i. momentul debutului bolii sau forma ei incipienta de manifestare nu pot constitui, in sine, un criteriu de diferentiere sau de diagnostic diferential cu celelalte tulburari, cele somatice. Prin urmare, debutul poate fi:

a. insidios – adica lent, la inceput de intesitate scazuta, cu o evolutie constanta (nu depaseste anumite valori de intensitate sau frecventa), alteori progresiva (cand simptomele se agraveaza);

b. exploziv, agresiv, luand individul prin surprindere si caracterizandu-se de la inceput printr-o intensitate neobisnuita si prin severitatea simptomelor;

c. ele se pot manifesta pentru prima oara in copilarie, in perioada pubertatii ori in adolescenta (anorexia mentala, astmul bronsic, uneori diabetul etc) sau la varsta adulta in urma unui soc emotional puternic.

La inceput aceste manifestari au un caracter reversibil, dar pe masura ce simptomele se repeta si, eventual, cresc in intensitate, ele pot instaura o conditie medicala alterata, prin slabirea rezistentei generale a organismului la stimulii aversivi si patogeni ori prin salbirea rezistentei sau afectarea functiilor anumitor organe ori aparate. Desi exista si manifestari nespecifice, difuze, generalizate in intreg organismul, ca o stare globala de disconfort, cu indispozitii amalagamte si polimorfe, in general afectiunile psihosomatice se centreaza la nivelul anumitor sectoare predilecte:

• in sfera digestiva;

• in sfera respiratorie si alergica;

• in sfera dermato-alergica;

• de natura cardio-vasculare;

• de natura psihosexuala etc.

Ca un ultim argument, mentionam ca dificultatea diagnosticarii tulburarilor psihosomatice decurge adesea si din concurarea sau asocierea unor factori declansatori, de etiologii diverse (pe langa cei psihologici mai intervin cei infectiosi, bacterieni, componentele ereditare, genetice, intoxicatii cu diferite substante etc).

 

Perspective de abordare a Psihosomaticii

In cele ce urmeaza, voi prezenta, pe scurt, cum poate fi abordata psihosomatica din urmatoarele perspective: medicala, psihanalitica, psihoantropologica, psihosociala, psihogenetica, psihoneuroimunologica, psihocomportamentala si personologica.

1) Din punct de vedere medical – avem o abordare holistica, sistemica ce admite realitatea interferarii si interconditionarii celor doua dimensiuni. Nu vom pune in aceasta sectiune accentul pe aceasta relatie (medicina – psihosomatica) deoarece am dezbatut-o in sectiunile anterioare.

2) In viziunea psihanalitica, somatizarea echivaleaza cu simptomul, care semnaleaza prezenta unui conflict interior puternic si care marcheaza debutul sau intrarea in tulburarea nevrotica. Desi simptomul este constientizat de catre subiect si, desi acesta accepta natura sa patologica, alterata sau disfunctionala, lui ii scapa semnificatia simbolica a siptomului, cu toate ca el este legat de un aspect major, central al existentei sale. Descopeirea acestui eveniment, a posibilei traume ar trebui sa conduca la solutionarea conflictului si la reducerea tensiunii, urmata de disparitia simptomului.

3) Din punct de vedere psihoantropologic, manifestarile psihosomatice nu pot fi interpretate numai in conditiile reductioniste ale unor cauze medicale momentane, pasagere, ci sunt expresia intregii existente si experiente de viata a individului. Acesta viziune implica o dimensiune ontologica si existentialista – manifestarile psihosomatice sunt o rezultanta a istoriei psihobiografice a individului, sunt un tip de raspuns la solicitarile vietii cotidiene sau la evenimentele psihotraumatizante. Din perspectiva psihoantropologica, boala, in egala masura ca si viata, are un sens, o semnificatie; uneori ea poate semnala impasul existential al individului. In acest context boala, in special cea cumulata, psihosomatica poate semnala dificultatile de asumare a statut – rolului, de alterare a relatiilor sociale, de inadecvare sau inadaptare a individului la contextul socio – istoric si socio – cultural. De aceea el dezvolta suferinte fizice, prin care poate, in acest fel, sa apeleze la ajutorul si solidaritatea celorlalti, poate “dezerta” de la responsabilitatile sale sociale fara a se simti ulterior vinovat sau fara a mai trai sentimentul de inferioritate. In acest fel, deghizat si ocolit, individul gaseste o modalitate de a restabili contactul social si de a restabili un echilibru al statutelor si rolurilor.

4) Din perspectiva psihosociala, efectul de somatizare, care s-a extins pe scara larga si care afecteza o patura din ce in ce mai vasta a popultiei, din diferite categorii de varsta (limita de varsta pentru debutul acestor afectiuni a scazut progesiv in ultimele decenii) si din diferite categorii socio-profesionale, este privit ca avandu-si orginea atat la nivelul factorilor psihologici individuali, cat si la nivelul determinantilor sociali, inerenti modelului de societate in care coexistam:

- epoca vitezei si a industrializarii masive, contextul economic si concurenta acerba promovata in capitalism;

- grijile cotidiene, aglomeratia urbana si fenomenele de exod si emigrare/imigrare;

- contextul politic national si internatonal, tensiunile politice care ameninta echilibrul economic si social;

- societatea in continua schimbare;

- solicitarile profesionale din ce in ce mai intense, necesitatea prelungirii studiilor de specializarre, competitia intensa din cadrul aceluiasi domeniu de activitate etc.

Astfel, accentul este mutat de pe dominantele exclusiv intrapsihice si de pe dinamica psihica pulsionala, asupra dinamicii sociale si a realitatii relatiilor de tip individ – individ, individ – societate. In acest fel scade ponderea conceptiei de tulburare “auto-generata”, in favoarea unui determinism exterior, social.

5) Viziunea psihogenetica ia in calcul un altfel de determinism, si anume unul biologic, ereditar – in unele cazuri tulburarile psihosomatice sunt mostenite genetic (astmul, de exemplu), desi, in alte cazuri, sunt mostenite numai modalitattile de reactivitate psihosomatica, in care individul mosteneste practic numai predispozitia catre somatizare, fara ca vulnerabilitatea sa să fie nativ configurata la un anumit nivel de functionare organica. In acest sens exista doua teorii opuse:
a) pe de o parte, cea a “predispozitiei de organ” (Imandescu, I.B., 1995), ipoteza conform careia ne nastem cu o vulnerabilitate aparte intr-o anumita emisfera somatica, ce va fi mai receptiva la modificarile dateorate stresului, frustrarii, agresivitatii, anxietatii etc;
b) pe de alta parte, cea a somatizarii elective – pe parcursul existentei individuale un anumit organ, aparat sau functie va fi investita cu o sensibilitate excesiva la facorii mentionati mai sus si va “filtra” manifestarile organice in raport cu acestia.

6) Viziunea psihoneuroimunologica studiaza relatia care se instituie intre sistemul imunitar, stres si sanatatea organismului. La unii indivizi se constata o vulnerabilitate crescuta spre a contacta fel de fel de boli si o incidenta crescuta a afectiunilor virale, infectioase, bacteriene, digestive, alergice etc; altii devin doar purtatori ai unor agenti patogeni, dar fara a fi afectati in mod direct de ei, in timp ce altii demonstreaza o rezistenta foarte crescuta in fata majoritatii surselor de imbolnavire. Prin abordarea psihoneuroimunologica se incearca descoperirea relatiei care exista intre “forta” imunitara a organismului si stres, in determinarea starii de sanatate sau de boala.

7) Poate fi luata in calcul si o perspectiva psihocomportamentala, gandita sub doua acceptiuni:
a) odata, din perspeciva invatarii sociale, sub modelul cultural sau familial – aceste reactii au fost invatate de copilul mic, care le-a observat la alti membrii din familie, sau care a descoperit inca de timpuriu ca ele reprezinta o “scurtatura” catre anumite scopuri, a descoperit ca poate obtine beneficii si avantaje cu eforturi minime;
b) apoi, din perspectiva unei conditionari operante – undeva, in trecutul indepartat, probabil tot in copilaria timpurie, individul a realizat un set de asocieri sau a inferat anumite rationamente asupra anumitor relatii, fondate sau nefondate (adesea ele imbraca forma distorsiunilor cognitive). Spre exemplu, copilul a reusit in vreun fel sa stabileasca o relatie intre un anumit stimul (sa zicem, blana anumitor animale, cum ar fi pisica, sau polenul ori aroma intensa a unor flori) si o puternica reactie alergica – ce ar fi putut foarte bine, la momentul respectiv, sa fi fost declansata de cu totul alti stimuli, si care ar fi avut un caracter efemer, accidental, daca intensitatea crizei de moment si forta asocierii cu falsul stimul nu ar fi determinat-o sa se impamanteneasca si sa devina o tulburare alergica psihosomatica.

Oricum, in ambele cazuri, si in cel al invatarii sociale si in cel al conditionarii, vorbim de un compartament invatat (in prima situatie, prin puterea exemplului, in cel de-al doilea caz – prin intensitatea experientei personale).

8. O ultima acceptiune, cea personologica, postuleaza incidenta net mai crescuta a tulburarilor de somatizare la anumite tipologii de personalitate: histrionice, obsesiv-compulsive, depedente, narcisice, borderline, personalitatile de tip A, precum si la cele rezutate din combinatiile caracteristicilor acestor tipuri. Ipoteza a generat numeroase contoverse de-a lungul timpului, dar practica a evidentiat intensitatea si frecvnta mai crescute, de ex., a manifestarilor hipocondriace la personalitatile histrionice si a tendintei acestora catre somatizare.

 

Locul psihosomaticii ca disciplina de granita, la confluenta mai multor stiinte

Desi psihosomatica nu reprezinta o ramura de sine statatoare nici a medicinei si nici a psihologiei, ea este obiect de studiu atat al psihopatologiei, cat si al patologiei generale, de ea interesandu-se diferite stiinte, dintre care unele studiaza starile de normalitate si anormalitate a vietii psihice (psihiatria ca ramura a medicinei si psihologia, desprinsa initial din filosofie), precum si toate celelalte dicipline care se ocupa, printre altele, si cu investigarea fenomenelor de suferinta psihica sau morala, la nivel de individ sau de grup uman, inclusiv la nivel de societate; aici includem discipline precum filosofia, antropologia, sociologia, psihologia sociala, tinand cont mai ales de faptul ca se pare ca tulburarile psihosomatice au o incidenta din ce in ce mai mare in randul societatii si al populatiei in general.

Pentru a intelege adevarata natura a fenomenologiei psihosomatice trebuie sa facem referire si la felul in care sunt gandite cele doua realitati: cea somatica, sau organica si cea psihica. Medicina traditionala, clasica, recunoastea existenta a doar doua tipuri de tulburari: organice si mentale. Ele nu erau considerate ca aflandu-se in legatura una cu cealalta, datorita naturii total diferite a partilor afectate de boala. Adesea boala psihica era considerata ca fiind incomprehensibila, ininteligibila si obscura. Medicina si gandirea moderne sunt cele care au indepartat barierele dintre patologia somatica si patologia psihica, facand loc celei de-a treia categorii – controversata patologie psihosomatica, cea care constituie obiectul dezbaterii noastre actuale. Acceptarea existentei acestei noi clase de suferinte – cele psihosomatice, a fost posibila numai de pe pozitiile acceptarii ideii conform careia “soma” si “psyche” sunt doua modalitati de manifestare sau de exprimare ale aceleiasi realitati existentiale si individuale, ca ele sunt guvernate de principiul unitatii, al globalitatii si de principiile interactiunii sistemice; in mod analogic aceasta “mutatie” in gandierea stiintifica, medicala si psihologica, poate fi asemanata cu trecerea de la dualismul cartezian, oarecum radical, al lui Descartes, la monismul, la fel de radical al lui Spinoza.

In concluzie, PSIHOSOMATICA se afla la confluenta urmatoarelor discipline, ramuri ubdiscplinare si interdisciplinare:

MEDICINA si urmatoarele subramuri ale acesteia: medicina interna, psihiatria, neurologia, genetica, fiziologia;

PSIHOLOGIA si ramurile desprinse din aceasta: psihologia medicala, psihologia clinica, psihologia sociala;

PSIHOPATOLOGIA, considerata de catre unii autori ca reprezentand o stiinta de sine statatoare, nascuta la confluenta dintre psihiatrie si psihologie;

FILOSOFIA – cu precadere antropologia.

Tocmai de aceea, probabil, psihosomatica moderna cunoaste astazi atatea directii de cercetare: fiziologica, fenomenologica, psihanalitica, psihosociala, antropologica, psihoneuroimunologica etc.

 

Obiectul de studiu si preocuparile psihosomaticii

Psihosomatica, luata in sine, trateaza relatia care exista intre procesele si functiile somatice, pe de o parte si procesele si functiile psihice, pe de alta parte. Psihosomatica clinica, domeniu al patologiei generale, dar si al psihopatologiei, studiaza relatia de cauzalitate sau de succesiune generativa dintre manifestarile patologice de ordin psihologic si manifestarile patologice de ordin somatic.

Cu alte cuvinte, obiectul psihosomaticii il constituie identificarea, delimitarea si studierea categoriilor de boli somatice determinate psihologic, ca o reactie inadaptata a individului fata de mediul extern sau fata de el insusi. Preocuparile psihosomaticii moderne sunt destul de numeroase si includ, printre altele, urmatoarele probleme:

• stabilirea rolului sau ponderii factorilor de ordin psihologic in bolile somatice;

• specificitatea reactiei anumitor organe la anumite tipuri de stres sau existenta unei legaturi specifice intre un anumit tip de stres si anumite simptome somatice;

• identificarea mecanismelor de transpunere a tulburarilor psihice in tulburari somatice (cu alte cuvinte, identificarea mecanismelor conversiei somatice);

• tipurile de personalitate predispuse pentru a dezvolta afectiuni sau boli psihosomatice;

• monitorizarea evolutiilor similare in cazul tulburarilor psihosomatice pentru un numar mai mare de bolnavi, sub influenta unor factori stresori similari;

• reversibilitatea sau ireversibilitatea tulburarilor psihosomatice.

In legatura cu problema specificitatii determinarii afectiunilor psihosomatice, în medicina psihosomatică, etiologia este reprezentată de două teorii:

• Teoria specificităţii – ce postulează existenţa unor tipuri de stres sau a unor tipuri de personalitate specifice pentru fiecare boală psihosomatică

• Teoria nespecificitatii – orice stres prelungit este capabil de a cauza modificări fiziologice care pot evolua într-o tulburare somatică. Fiecare persoană are un organ de şoc, vulnerabil genetic la stres: unii sunt reactori cardiaci, alţii gastrici, alţii tegumentari. Persoanele cronic anxioase sau depresive sunt mai vulnerabile la boli somatice sau psihosomatice.

 

Psihosomatica – scurt istoric

Termenul de psihosomatica a fost introdus pentru prima data in 1818 de catre Heinroth; ulterior au mai fost propusi o serie de alti termeni corelativi, precum “psihogenie” (Sommer, 1890), “afectiuni psihosomatice” (J.L. Halliday, 1943), “psihosomatoze” (J. Groen) etc, toate cu scopul de a pune in evidenta existenta unor raporturi biunivoce intre psihic si somatic, contrar conceptiei medicale clasice, care accepta existenta unor astfel de legaturi, dar numai de pe pozitiile unei unidirectionalitati implacabile (si anume – ca influenta se poate realiza exclusiv intr-un singur sens, dinspre dimensiunea materiala spre cea imateriala), gandind raporturile minte – corp intr-o maniera simplista si epifenomenalista.

La teoretizarea si fundamentarea noii teorii, conform careia psyche poate in egala masura sa influenteze soma, au contribuit numeroase cercetari si studii, din diferite domenii, printre care le mentionam pe cele ale lui Cannon, asupra componentelor somatice si fiziologice ale emotiilor (interpretate de catre acesta ca modificari ale homeostaziei) si experimentele din domeniul fiziologiei si reflexologiei, printre care cele realizate de Heyer asupra secretiei gastrice sub influenta emotiilor sugerate prin hipnoza si cele ale lui Pavlov asupra secretiei gastrice cu determinare psihologica.

La toate acestea se adauga influenta incontestabila a teoriei psihanalitice si a demersurilor pe care Freud, alaturi de alti psihiatri de renume ai vremii (Babinski, Charcot, Bernheim) le-au initiat pentru a atrage atentia asupra patogeniei cu totul aparte (“a-somatica”) a simptomelor somatice si pseudo-neurologice de factura isteriforma, care apareau in anumite afectiuni nevrotice.

In jurul anului 1920 sunt intreprinse primele cercetari asupra bolilor somatice din perspectiva psihologica si, mai ales, psihanalitica, in care se incearca delimitarea bolilor functionale, se fac studii asupra bolilor interne, cu accentul pe corelarea tabloului psihoclinic al afectiunii cu profilul psihologic al bolnavului, a.i. au putut fi identificate anumite tipologii de personalitate mai frecvent predispuse catre anumite tipuri de afectiuni organice - Deutsch, Dunbar, Fr. Alexander.

In 1943 J.L. Halliday introduce conceptul de medicina psihosomatica, pentru a exprima ideea de medicina totala, care investigheaza concomitent atat afectiunile organice, cat si suferintele psihice; in acelasi timp se intentioneaza modificarea conceptiilor despre natura si originile bolii. Medicina psihosomatica a fost considerata de multi practicieni de diferite specialitati si de catre psihosomaticieni, atat din randul psihologilor, cat si din randul medicilor, ca fiind contribuita adusa de aplicarea teoriei psihanalitice in medicina clasica si in studiul factorilor emotionali prezenti in diferite boli. Cu alte cuvinte, nasterea psihanalizei, care a deschis ea in sine o noua epoca, a facut posibila totodata nasterea erei psihosomaticii…

 

Eul social

Al patrulea eu – Eul social: Eu si ceilalti.      “Identitate si alteritate”

Cu toate ca atunci cand vine pe lume, copilul nu detine apanajul unei constiinte de sine, el este inzestrat, pe langa instinctele si reflexele primare neconditionate (dintre care cele mai multe se vor estompa si vor disparea pana la implinirea varstei de 9 luni) si cu unele “abilitati sociale” primare. Astfel, el este apt de a-si semnaliza nevoile primare si de a atrage atentia adultilor asupra lor, intr-o maniera diferentiata si recognoscibila (plansul diferentiat pentru foame, frig, luat in brate, etc) – lucru pe care el il va invata foarte repede (la doar cateva zile de la nastere). De asemenea, el este capabil de a sesiza relatiile de cauzalitate dintre comportamentul sau si reactiile adultilor a.i., in scurt timp, el va putea chiar anticipa aceste reactii si va incerca sa le determine si sa le conditioneze. Cu toate ca el nu intelege cauzalitatea in acelasi fel in care o gandim si o concepem noi, el va putea, inca din primele luni de la nastere, sa diferentieze, pe baza asociereilor repetate dintre comportamentele sale si cele ale adultilor, care dintre aceste contingente sunt intamplatoare si care nu. Astfel el va invata foarte repede, de exemplu, ca poate capta atentia si grija celorlalti prin plans (conditionandu-ne astfel, reactiile fata de el).

Este bine, incepand inca de pe acum, ca mama (sau adultul care se ingrijeste in mod curent de copil) sa vegeheze asupra binelui si confortului fizic, dar si psihologic al copilului, sa-i satisfaca nevoile cu blandete si cu promptitudine, avand grija sa-i dezvolte o rutina zilnica – aceasta il va securiza pe copil, deoarece va putea incepe sa anticipe momentele zilei in functie de succesiunea activitatilor. In plus, stabilirea unei rutine este foarte importanta pentru educarea comportamentului alimentar, al celui de odihna/somn si in procesul de antrenare pentru dobandirea controlului sfincterian (cand copilul trebuie dus la toaleta la intervale regulate).

Dar, in egala masura este foarte important sa dozam atentia care i se acorda in mod vadit – a raspunde fiecarei solicitari a copilului, oricat de minuscula sau de neimportanta ar fi, este ca si cum i-am oferi o telecomanda cu ajutorul careia ne poate “accesa” si “teleghida” permanent. Desigur, este foarte important pentru moralul copilului ca el sa fie absolut convins ca noi vom fi tot timpul acolo pentru el si ca nici o nevoie a sa nu va fi, in mod ostentativ si frustrant amanata sau nesatisfacuta (in special in perioada – 0 – 2 ani). Dar, pe de alta parte, nu este bine nici ca fiecare scancet sau zvacnire a copilului sa devina un fel de trigger prin care toata atentia, grija si preocuparea nostra se vor indrepta buluc spre el. Este bine cunoscuta tipologia mamelor hiperprotective, care efectiv isi “sufoca” copilul cu atentia si semnele de afectiune, anticipand fiecare nevoie a acestuia si preîntâmpinând-o (adica satisfacand-o inainte ca ea sa se manifeste macar), a.i. acest copil nu este nevoit practic niciodata sa ceara sau sa solicite singur ceva. Printr-o astfel de conduita riscam sa dezvoltam copii hiperdependenti, care vor simti intotdeauna nevoia sa aiba un “apartinator”, caruia sa-i fie insarcinata datoria de a-l veghea, indruma si povatui tot timpul. Un astfel de copil se va astepta ca intotdeauna sa existe un “responsabil” pentru el si va solicita ca ceilalti sa vina in intampinarea nevoilor sale, fara ca el sa si le exprime; este ca si cum s-ar astepta ca ceilalti sa-i ghiceasca gandurile si sa actioneze in consecinta. Prin urmare, el sa va simti abandonat si tradat atunci cand aceasta grija extrema a parintilor, pentru lipsa lui de preocupare si de autogestiune, nu se va mai putea manifesta la aceeasi parametri.

Este foarte important felul in care ne raportam la copil in aceasta perioada pentru ca el acum se afla in plin proces de cunoastere a lumii din jurul sau, lume pe care o percepe, o gandeste, o intelege si incearca sa o controleze prin ceea ce lui i se releva ca fiind legile ei de manifestare si de functionare. Pentru ca el nu dispune inca de instrumentele intelectuale de procesare a informatiei, el se va baza in aceasta etapa a dezvoltarii sale pe observatiile si pe asociatiile mentale pe care le opereaza (pe legile asocierii dintre fenomene, obiecte, persoane) si, implicit (fiindca vorbim de legea asocierii) pe legile conditionarii. Copilul, inca in primele luni de viata, dispune de capacitatea de a-si modula si adapta comportamentul dupa cel al adultilor, in sensul ca, pe de o parte va raspunde pozitiv si va perpetua acele comportamente care-i sunt intarite pozitiv, in timp ce, pe de alta parte, isi va diminua comportamentele care nu sunt intarite si le va evita pe cele care sunt intarite negativ.

Un risc pe care ni-l asumam atunci cand supralicitam relatia cu copilul (“sufocandu-l” cu prea multa atentie) este acela de a favoriza aparitia, mai devreme sau mai tarziu, a componentelor isterice din comporamnetul sau – crizele de plans (in special intre 0 – 3 ani) si, mai apoi crizele de opozitie, insotite de plans, tipat, tavalit pe jos, caracterizate in special printr-un negativism extrem si prin teatralitate si “efervescenta” (in sensul ca ele se vor manifesta de foarte multe ori in public) si, nu arareori, prin simularea unor afectiuni organice vera (lat. – “adevarat”). Crizele de plans, ca si cele de opozitie, vor surveni, la un astfel de copil, in momentele in care dorintele sale nu vor fi indeplinite imediat si intocmai cum a solicitat (cu alte cuvinte – asa cum a fost obisnuit!). In momentul in care familia sesizeaza eroarea din educatia copilului, membrii acesteia au tendinta de a deveni foarte brusc fermi si imperativi cu copilul, in dorinta lor de a estompa cat mai repede problema si de a aduce lucrurile pe un “fagas normal” – adesea fiind imuabili in deciziile pe care le iau in privinta interdictiilor sau sanctiunulor rezervate “micului rebel”. Aceasta atitudine va bulversa foarte mult copilul, deoarece acesta nu va putea intelege, mai ales la o varsta atat de mica (3 – 6 ani, cand survin de obicei schimbarile in comportamentul parintilor unor astfel de copii) o schimbare atat de mare. Cel mai probabil ca o va interpreta ca pe o pierdere a afectiunii parintilor, impotriva careia se va revolta de nespus mai multe ori, comparativ cu toate nesupunerile din trecut. In plus, inainte ca “apele sa se linisteasca” (cu alte cuvinte, inainte de a reveni la ganduri si comportamente mai bune) comportamentul copilului va escalda “culmi” din ce in ce mai inalte, crescand progresiv intensitatea manifestarilor sale, in incercarea de a-si readuce parintii in noianul haotic si dezorganizat al regulilor “vechiului joc” (“Daca-ti da mama …, taci?”). In conditiile in care parintii nu “abandoneaza cauza” si strang si mai mult “cureaua” probabil ca vor castiga cele mai importante batalii, dar vor pierde razboiul – copilul “re-educat” in acest fel, pionul in lupta dintre orgoliile adultilor, va iesi, poate, cu … cugetul mai curat, dar cu spiritul invins …

 

Eul material

Al treilea eu – Eul material: Eu am!

Eul material se constituie ca simt al posesiunii si se dezvolta pe masura ce copilului i se dau in grija, in folosire sau spre pastrare diferite obiecte – fie ele de uz comun, cum ar fi cele destinate mentienrii igienei personale (periuta lui de dinti si paharul pentru spalat pe dinti, sapunul lui, prosopul, pieptanul, bolul sau de supa, cana, etc) ori obiectele de vestimentatie, fie jucarii sau alte cadouri, precum si obiectele de artizanat cu care isi decoreaza spatiul personal, populandu-si universul magic al copilariei, proiectat din fantasmă in realitatea vietii cotidiene prin talismane, amulete, personaje mitice, tablouri, etc. Cu cat copilul va poseda mai multe obiecte, cu atat mai mult i se va dezvolta simtul posesiunii si va invata mai repede si mai usor sa foloseasca, adecvat si cu sens, proumele de posesie (meu, mea, al meu, a mea, ai mei, ale mele). Folosirea pronumelor de posesie este un moment foarte important, deoarece implica deja un salt calitativ in dezvoltarea constiintei de sine, a constientizarii propriei persoane, a drepturilor si puterii copilului de a manipula si detine sub control aspecte ale vietii obiectuale, materiale. Dezvoltarea eului material este de o importanta fundamentala in dezvoltazrea psihologica a unui copil, deoarece influienteaza si determina o serie de alte procese, printre care delimitarea dintre el si ceilalti, care, intr-un stadiu preliminar se realizeaza empiric si arbitrar prin diatezele lui “a avea” – “eu am jucariile astea, tu le ai pe astea”, “astea sunt ale mele!”, “eu sunt al lui mama si al lui tata”, “aici e casa mea”, etc. In plus, faptul de “a avea” ii da copilului si un sentiment de confort si securitate, deoarece invata ce inseamna a avea control asupra a ceva si, in acelasi tmp, aceste experiente timpurii ale posesiunii vor pune bazele unei tipologii responsabile sau iresponsabile, altruiste sau avare, dezinteresate sau echilibrate, moderate sau calice, etc. Copilul care poseda lucruri si care are certitudinea si siguranta ca acestea nu ii vor fi luate inapoi, nu va tanji, in mod normal, la lucrurile altui copil, nu va fi parazitat de sentimente de invidie, urmate, in mod inevitabil de sentimente de culpabilitate si procese de constiinta, nu se va simti inferior in fata altor copii, nu va fi calic sau extrem de pofticios, nu va ravni mereu la toate lucrurile pe care nu le are.

La consolidarea eului material mai contribuie si spatiul personal al copilului – iata de ce este important pentru copil sa aiba, cat mai devreme posibil, patutul lui, camera lui cu lucrurile lui, asezate intr-un spatiu distinct si nu amestecate cu lucrurile mamei sau ale tatalui. Aceasta departajare ajuta la “taierea” definitiva, din punct de vedere psihologic, a cordonului ombilical dintre copil si parinti (in special dintre copil si mama). Acest aspect este deosebit de important si echivaleaza ca importanţă a unui fapt psihologic cu dezvoltarea schemei corporale. Ambele aceste aspecte – dezvoltarea schemei corporale (adica diferentierea dintre mine si ceilalti) si departajarea spatiului personal (adica diferentierea dintre al meu si al celorlalti) contribuie in mod fundamental la dezvoltarea autonomiei personale si la evitarea dezvoltarii ulterioare a unei personalitati dependente. Toate aceste lucruri se traduc, la nivel psihologic, printr-un proces de “intarcare”, care desparte copilul, mai intai fiziologic, de uterul mamei, si apoi psihologic, de sanul mamei, facandu-l sa inteleaga ca ei (mama si copilul) sunt mai multi (evident, doi!) si ca sunt diferiti (la nastere si in perioada imediat urmatoare, care se incheie, ca interval de dezvoltare, o data cu intarcarea, copilul nu detine constiinta propriului corp, nu are o reprezentare asupra acestuia si nu face diferenta dintre el si mama, ca si cum ei ar constitui un singur organism, ce fuzioneaza intr-un echitabil proces de simbioza). Mamele care amana intarcarea si care alapteaza copilul foarte mult (mai mult de 9 luni, existand cazuri in care alaptarea la san dureaza chiar si 2 – 3 ani), dincolo de a intra in analiza aspectelor particulare de dinamica psihologica (ar insemna sa ne abatem prea mult de la subiectul nostru), incurajeaza alunecarea copilului catre o personalitate dependenta (de ceilalti) sau toxico-depenenta, pentru care viciile orale (abuzul de substante) si pervertirea Erosului pot deveni aspecte banale ale existentei cotidiene.

Mergand acum la cealalata extrema, copilul care va fi intarcat prea repede, sau nu va fi alaptat la san, va dezvolta de timpuriu o puternica dinamica a abandonului, va fi un copil anxios si dependent care, in copilaria mica se va ascunde mereu dupa “fusta mamei” si va plange adesea, iar apoi nu va vrea sa stea singur la gradinta ori la scoala, unde se va obisnui greu fara prezenta parintilor, si, probabil, va somatiza frecvent (in special prin afectiuni legate de procesele digestive).

In mod analog sunt la fel de daunatoare comportamentele dezechilibrate, nearmonizate ale mamei sau ale parintilor in ceea ce priveste comportamentul alimentar, de hranire sau nutritie a copilului. Hrana oferita in mod neadecvat, prea rar si la ore haotice (permitand ca copilul sa se deprinda cu frecvente stari de frustrare, de disconfort si angoasa generate de lipsa hranei si a caldurii materne), la fel ca si hrana oferita prea des, in mod nediscriminativ, fara a testa daca copilului ii este foame, sau hrana oferita in mod abuziv (cand copilul nu doreste sau o hrana care nu ii place) pot genera, la copilul care se dezvolta si creste, stari de angoasa si nesiguranta, uneori calicie (la copilul privat), stari de rebeliune si razvratire, refuz si opozitionism, un foarte accentuat simt al intimitatii personale si hipersensibilitate la intruziune (la copilul fortat), precum si, in unele cazuri, preferinte alimentare usor atipice, tabieturi legate de mancare, reactii adverse la diferite alimente (uneori tocmai la lapte!), somatizari frecvente in registrul tulburarilor gastrice, de digestie si absorbtie a substantelor (indigestii, eruptii cutanate, asociate sau nu cu cazurile de exces alimentar), sau chiar tulburari ale comportamentului alimentar (anorexii, bulimii).

In concluzie, daca avem grija sa cladim un eu material armonios si echilibrat, ajutam la dezvoltarea unei tipologii caracteriale dezirabile atat din punct de vedere social, cat si din punctul de vedere al binelui personal (responsabilitate, grija si atentie fata de lucruri, generozitate, etc). Bineinteles, la polul opus se afla situatiile in care copilului i se dau inspre posesie mai multe lucruri decat poate el gestiona la varsta sa – in acest caz apare riscul unor atitudini de dezinteres, neglijenta, delasare (lucrurile sunt adesea pierdute, stricate si deteriorate, aruncate si uitate prin diferite cotloane ale locuintei, etc).

La varsta adulta eul material este constituit din toate bunurile aflate in posesia persoanei, toata “zestrea” materiala care-o defineste si cu care se identifica avutul sau – locuinta, masina, obiectele de uz comun, venitul financiar, etc. În momentul în care îşi cucereşte independenţa financiară, adultul care in copilarie a fost privat, prin lipsa materială, dar mai ales prin restricţie, există foarte mari şanse să dezvolte tendinţe marcate de avariţie, teama de pierdere a avutului, nevoia de a aduna cît mai mult si de a ocupa un loc în societate etalonat dupa criterii financiare. Adultul risipitor este, în general, cel care în perioada copilăriei a primit în posesie, în mod nediscriminativ, cât mai multe lucruri, care nu a suferit niciodata în urma pierderii unui lucru drag, fiindcă imediat era înlocuit de un altul, etc. Adultul echilibrat este cel caruia, in perioada copilariei, i s-au dat inspre posesie lucruri într-o maniera dozată şi echilibrată. În ultimă instanţă, adultul altruist este cel care a fost învăţat, pe când era copil, că “a da” este la fel de firesc ca şi “a primi”.

 

Eul biografic (Partea a II-a)

Varstele eului. Am ales sa vorbim despre ceea ce noi numim varstele eului deoarece aceasta metafora vizeaza un aspect pe care, suntem sigure, il veti gasi interesant. Si, in plus, va va oferi o vizualizare in perspectiva asupra dezvoltarii si evolutiei eului. Impresia generala este ca eul se dezvolta longitudinal – ca un segment de dreapta, care are un punct originar si care se prelungeste, marcand evolutia si trecerea individului prin viata, pana cand se atinge punctul terminus, al dobandirii echilibrului absolut (iesirea din viata, sau, cel putin, din viata pe care o cunoastem noi). Aici, segmentul de dreapta se opreste. Cu alte cuvinte, ilustratia grafica a evolutiei eului ar fi un … vector! De fapt, nu e chiar asa. Eul se dezvolta mai mult concentric, dar si longitudinal (dat de axa timpului) la fel ca un copac care creste, simultan, si in diametru, si in inaltime – cu totii stim ca, daca vrem sa estimam varsta unui arbore, dupa ce l-am taiat numaram cercurile concentrice din sectiunea in diametru. La fel si eul, creste cumva … tot in diametru! El se imbogateste treptat, cu noi cunostinte si experiente pe care le sedimenteaza in straturi succesive si concentrice, astfel incat, daca ar fi sa ne imaginam o reprezentare plastica a eului ar trebui sa ne gandim la … papusile rusesti!. “De ce?” intrebati? Pentru ca eul este continator. El contine foarte multe lucruri, se contine pe sine, iar noi il continem pe el. Cu alte cuvinte, eul contine tot atatea euri mai mici, cati ani avem. In eul de 5 ani, se afla eul de 4 ani, in care se afla eul de 3 ani, in care se afla eul de 2 ani, in care se afla eul de un 1, in care … Aceasta structura supraetajata a eului este probabil cea care ne permite sa stocam aceste cantitati uriase de informatie si care permite si regresia specifica hipnozei (cand ne putem intoarce in trecut, la diferite momente din viata si la diferite varste). Dar, ceea ce este cel mai important din punct de vedere evolutiv, al dezvoltarii eului, este faptul ca tot ceea ce ni se intampla nu ramane fara un ecou in forul nostru interior, ne schimba si ne transforma putin cate putin, ne marcheaza directia si traseul, astfel incat, in definitiv, in fiecare moment al acestui continuum temporal care este prezentul din viata noastra, suntem in permanenta rezultanta a tot ceea ce ni s-a intamplat si a tot ceea ce am trait si experimentat. Intr-un mod mai poetic am putea spune chiar ca fara oricare dintre micile detalii ale tumultoasei noastre existente, viata noastra nu ar mai fi fost la fel. Tocmai de aceea, a fi parinte este o foarte mare responsabilitate. Am auzit adesea exprimari de genul: “Ei lasa, ca e mic si nu intelege!”; asa e, poate ca acum e mic si nu intelege, dar tine minte! Ideea este ca noi, in prezent, ne continem pe noi insine asa cum eram in diferite momente ale existentei noastre, iar amintirele experientelor avute se engrameaza in “codul de bare” al identitatii noastre cu valoarea si semnficatia pe care au avut-o la momentul respectiv, filtrate prin ochii copilului, tanarului sau adultului care am fost atunci, si nu prin ochii celui care suntem astazi. Tocmai de aceea noi pastram adesea, chiar si la varsta adulta, reminiscente sau “mutatii” ale angoselor copilariei, avem temeri sau fobii aparent inexplicabile pentru o minte lucida si rationala, avem prejudecati legate de oameni sau evenimente, repulsii nejustificate fata de anumite lucruri, suntem sceptici sau rigizi in anumite privinte, etc, si oricat de mult am incerca sa ne schimbam atitudinea fata de lucrurile din prezent, nu reusim. Si acest lucru se datoreaza faptului ca inca nu ne-am schimbat atitudinea fata de lucrurile din trecut.

De exemplu, adultul care in prezent are atacuri de panica atunci cand aude bazaitul unei albine si nu isi poate explica aceasta fobie (considerata, probabil, absurda, daca nu chiar penibila), constata ca, oricat s-ar stradui constient si pe cale rationala, sa-si invinga temerea, nu reuseste. Oricat si-ar explica lui insusi (si oricat i-ar explica ceilalti) ca albina este o insecta inofensiva, ca nu i se poate intampla nimic catastrofal daca este intepat de ea sau ca, de fapt, intepatura albinelor este considerata in anumite medii si in anumite cazuri chiar benefica (existand adevarate sisteme terapeutice si curative bazate pe intepaturile albinelor) - nu reuseste sa-si invinga fobia. Si acest lucru se datoreaza faptului ca, cu mult timp in urma, o anumita experienta traita nu de adultul, ci de copilul din el, s-a engramat ca fiind traumatizanta, infricosatoare, terifianta – copilul legat de un scaun, in hambarul bunicului crescator de albine, unde erau tinuti stupii (povestea unui caz real, prezentat intr-un documentar Discovery). Adesea experientele din trecut si modul in care le-am interpretat si le-am dat sens atunci, ne “bantuie” prezentul, ne influenteaza deciziile, gandurile si atitudinile, chiar daca ele nu mai sunt in prezent in memoria noastra constienta [criptomnezia]. De cele mai multe ori, pentru a face fata si pentru a depasi momentele traumatice din trecut si efectele lor nocive care se propaga cu tenacitate pana in prezent, este nevoie sa le readucem intr-un prezent securizant si sa le acordam un nou sens, o noua semnificatie si valoare – cu alte cuvinte, sa le resemnificam, gandindu-le din perspectiva adultului, care dispune de mult mai multe instrumente de procesare decat copilul. Este ca si cand adultul de astazi i-ar explica, intr-o alta lumina, copilului de atunci, ce s-a intamplat de fapt. Exista numeroase situatii in care traumele copilariei, desi pleaca de la evenimente reale, au la baza interpretari spectaculoase, hiperbolizante si mult amplificate de gandirea magica a copilului. Exista chiar o tehnica de hipnoza prin care resemnificarea se realizeaza, in mai multe etape succesive in care tanarul/adultul de astazi se reintoarce in trecut si “sta de vorba” cu copilul de 3 ani, apoi cu cel de 4 ani, apoi cu cel de 5 ani, s.a. m.d.(persoana asistata este adus in trecut la varsta la care a avut loc momentul traumatic), insotindu-se pe sine in procesul de maturizare si de intelegere pana cand cei doi – cel de ieri si cel de azi, ajung sa stea fata in fata, egali si deopotriva impacati cu sine.

Noi, ca adulti, adesea ne bazam pe faptul ca, fie copilul este mic si nu intelege, fie nu are “tinere de minte”, dar, realitatea este ca nimic nu scapa ochilui ager al eului biografic.

Copilul care in pantecele mamei a fost agresat de excesele si de neglijentele acesteia, va fi “urmarit” toata viata de primii “demoni” care i-au tulburat linistea. De exemplu, intr-un amplu experiment realizat in cadrul unui studiu longitudinal asupra constiintei (Stanislav Grof, “Psihologia viitorului. Lectii din cercetarea moderna asupra constiintei”), in cadrul caruia subiectilor le erau induse stari de constiinta modificata (la inceputul cercetarilor, prin injectarea unei doze controlate de LSD, iar apoi prin tehnica respiratiei holotropice), persoanele care au participat la experiment au retrait, in timpul acestor sedinte, momente din viata intrauterina, sub forma unor viziuni halucinante, extrem de bogate si detaliate. Tot in timpul acestor sedinte, li s-a cerut subiectilor sa ilustreze grafic, sau in cuvinte, experientele traite. Intr-unul dintre desene este reprezentata o experienta a unui “pantece rau”: “toxicitatea pantecului este portretizata sub forma unei torturi dureroase si inspaimantatoare, care are loc intr-un laborator diabolic, intesat de demoni ascunsi. Experienta este acompaniata de identificarea cu pestii din apele poluate si cu un embrion de pui aflat intr-un stadiu avansat de evolutie in momentul in care interiorul oului este contaminat cu reziduuri metabolice ”. Intr-un alt desen “ostilitatea pantecelui este resimtita sub forma unor atacuri ale animalelor salbatice” (ibidem, pag. 54 – 55).

Un alt exemplu este cel al persoanelor care au avut o nastere dificila, cu un travaliu prelungit sau care s-au nascut printr-o nastere provocata clinic. Astfel de persoane sunt urmarite adesea de vise bizare, in care sunt terorizate de teama unei morti iminente – intr-un astfel de caz mi-a fost povestit un vis obsesiv, in care persona visa cum moare sub inclestarea feroce a unor fiare contorsionate (evident, nu putem sa nu ne gandim, in acest caz, la forceps). De asemenea am mai intalnit o tipologie aparte de vise, la persoane diferite, care viseaza ca se afla intr-un loc extrem de placut si primitor, plin de verdeata, plante si flori, arbori si lacuri (evident un simbol elaborat al pantecelui matern) si, cum, la un moment dat ceva sau cineva le smulge brutal din acest mediu paradisiac, ori planul se inclina brusc si persoana cade in gol, in abis. In mod similar, s-a observat in practica clinica (iata importanta intocmirii anamnezelor!) faptul ca multi copii care sufera de afectiuni respiratorii (cele asmatice, de exemplu, desi astmul a fost corelat, psihanalitic, si cu dependenta accentuata de mama) sau de claustrofobie au intampinat probleme in perioada prenatala (de exemplu, mamele care-si ascundeau sarcina, strangandu-si pantecele cu un brau).

Cu alte cuvinte, in eul biografic sunt encodate toate experientele noastre de viata, incepand cu cele mai timpurii, cum ar fi cele din viata prenatala, iar cele care s-au inregistrat la inceputul vietii, cand copilul nu avea instrumentele necesare pentru a le percepe constient si a le procesa, sunt pastrate si transformate, prin intermediul unui soi de “metabolism psihic” si ele revin in constiinta noastra intr-o forma incognito, deghizata, revelandu-se sub forma simbolurilor din vise, acte ratate, produse ale imaginatiei, simptome ale unor boli psihosomatice, etc …

 

Eul Biografic (Partea I)

Al doilea Eu – Eul biografic: “Cine sunt?”.

Eul biografic reprezinta memoria “de viata” a individului, in care sunt engramate toate experientele sale, precum si “datele de indetificare” ( cine este, cum il cheama, cine sunt parintii, ce varsta are, etc), momentele marcante ale existentei, eventualele traume, tot ceea ce tine de memoria afectiva si de experienta subiectiva a persoanei. Eul biografic se cladeste in permanenta, este un gen de “arhiva” unde se scriu paginile vietii fiecarui individ si unde sunt inregistrate toate amintirile despre noi insine, precum si toate cele pe care le-am stiut, dar acum le-am uitat, sau cele pe care le stim despre noi, dar la care nu ne gandim in clipa aceasta. Exista chiar teorii care sustin ca, de fiecare data cand ne trezim din somn eul biografic se activeaza si, in interval de milisecunde, se realizeaza o trecere in revista a intregii istorii de viata a individului, din momentul nasterii, pana in momentul actual (acestea fiind procese care, in mod evident, scapa constiintei), ceea ce vine in sustinerea unui alt fenoment psihologic controversat, si anume – viziunea retrospectiva (se pare ca, cel putin o parte dintre noi, inainte de a muri, ne revedem “prin fata ochilor” intreaga existenta). Eul biografic al unui copil (cel putin partea constienta a sa, deoarece astazi sunt din ce in ce mai multe teorii si din ce in ce mai multi autori care considera o realitate vie, palpabila, faptul ca memoria omului se dezvolta din primele luni de viata intrauterina) ia nastere si se dezvotla o data cu primele sale amintiri. Momentul cheie, al nasterii sale “oficiale” este acela in care copilul isi invata numele si devine constient de el – in mod normal, in jurul varstei de 3 ani, cand e intrebat “Cum te cheama?”, copilul trebuie sa raspunda cu numele intreg (numele si prenumele), chiar daca nu il pronunta corect. Daca copilul nu poate raspunde, sau raspunde doar cu prenumele, suspectam deja o intarziere in dezvoltarea psihica (aceasta dupa ce ne-am asigurat ca incapacitatea lui de a-si spune numele s-a manifestat in variate contexte, si nu se datoreaza timidatii; de asemenea, trebuie sa facem diferenta intre urmatoarele situatii: 1) copilul nu a fost invatat de catre familie numele intreg, familia neacordand atentie acestui aspect; 2) copilul, desi a fost invatat, nu poate tine minte; 3) desi tine minte, nu face asocierea intre el si sine insusi). Demersul de investigare presupune verificarea si altor simptome asociate acestui aspect, cum ar fi recunoasterea in oglinda, folosirea pronumelor personale (eu, mine) si a gesturilor ce indica propria persoana.

Varsta de 3 ani, dupa cum puteti observa, este un moment crucial in dezvoltarea copilului – la aceasta varsta, in cursul unei dezvoltari normale, are loc definitivarea constientizarii schemei corporale si recunoasterea in oglinda, cand copilul incepe sa foloseasca pronumele personale (eu, mine) si de posesie (a mea, al meu etc), isi spune integral numele si varsta si, tot in acest moment de rascruce, apare prima mare criza afeciva din cursul existentei sale, caracterizata prin opozitionism, accese de independenta si folosirea excesiva a negatiei (“NU”), cand copilul invata sensul si puterea lui NU. Conceptul “NU” este practic primul concept abstract pe care il invata copilul, iar el incepe sa fie utilizat inca din luna a 15-a a dezvoltarii sale, cand el dobandeste o oarecare independenta prin mersul de-a busilea. Insa folosirea lui incepe sa se intensifice o data cu declansarea acestei prime mari crize afective dintre toate cele care-i vor marca evolutia.

Parintii nu trebuie sa se ingrijoreze in fata acestei atitudini a copilului (este o etapa de dezvoltare perfect normala), nu trebuie sa sanctioneze prea dur copilul si nici sa-l constranga. In mod normal, copilul va uza de puterea lui NU doar la nivel declarativ si parintii sunt adesea amuzati sa constate cum copilul, desi il repeta pe “nu” intr-una, continua sa faca activitatea pe care el, la nivel verbal, de fapt, o refuza. In cazul in care copilul chiar refuza sa faca un anumit lucru, este bine sa nu fie fortat sau pedepsit ci, pur si simplu sa i se atraga atentia spre altceva. Ulterior, se poate reveni la activitatea refuzata initial – de cele mai multe ori copilul nu persista in a refuza ceva anume, deoarece el nu respinge activitatile sau obiectele in sine, ci, pur si simplu, isi exrseaza si exercita “dreptul de veto”. Daca observam totusi ca acesta refuza in mod frecvent ceva anume, inseamna ca respectivul lucru ii creeaza realeente disconfort. Invatarea lui NU este deosebit de importanta, reprezentand un salt calitativ important la nivelul gandirii, care se realizeaza, ca proces psihologic, prin introiectarea atitudinii adultului care, foarte adesea, ii restrictioneaza actiunile, intentiile, perimetrul de desfasurare etc. Acest moment este unul destul de delicat din punct de vedere educativ si pedagogic. Copilul care este bruscat adesea, care este sanctionat, constrans si restrictionat se va transforma fie intr-un adolescent rebel, fie intr-un adolescent (si apoi, intr-un adult) lipsit de initiativa si spontaneitate, mai conformist decat este nevoie sau decat ar fi de dorit. Va avea mereu teama de a experimenta lucruri noi, de a se exprima si va avea o teama excesiva de consecinte (chiar si atunci cand acestea nu sunt iminente). Copilul mic opozitionist care este “educat” cu brutalitate de catre parinti lipsiti de simt psihologic, sufera de fapt, metaforic vorbind, un fel de operatie de amputare sau ablatiune a centrului vointei si initiativei. Constrangand peste masura copilul, limitandu-i dreptul la miscare si la actiune, nu reusim decat sa-i “ucidem” spiritul, mai degraba decat a “ucide demonii” din el. Multi parinti au o teama reala ca aceste manifestari timpurii ale copilului – de lipsa de subordonare si obedienta, sunt, de fapt, semnele precoce ale unei personalitati sau ale unei firi nestapanite, rebele si deja vad in copilul lor samanta neascultarii si a razvratirii. A, si inca un sfat: parinti, nu luati acest comportament ca pe ceva personal! Si nu il luati nici mai in serios decat este cazul! Este prematur si mult prea fortat sa afirmam, de la aceasta varsta, cum ca copilul ar fi nerespectuos, obraznic, impertinet, etc. Dreptul de a refuza este la fel de important pentru viitoarea dezovoltare armonioasa a copilului ca si atitudinea complianta fata de adulti si fata de excigentele, solicitarile acestora.

Poate va intrebati, intr-o maniera intemeiata, desigur, de ce ne-am oprit asupra acestui aspect al dezvoltarii copilului si ce legatura are el cu dezvoltarea EULui biografic. Ne-am oprit asupa lui “NU” deoarece, nu numai ca este un aspect deosebit de important in devoltarea fiintei umane ca fiinta constienta, autonoma, diferita de ceilalti si dotata cu vointa si initiativa, ci si pentru ca, sub multe aspecte, aceasta etapa poate coinicide cu “nasterea oficiala” a EULui biografic. Spuneam mai devreme ca eul biografic incepe sa se consolideze o data cu primele amintiri. Ei bine, primele amintiri, in general, dateaza cam de la aceasta varsta (3 – 4 ani) si este bine ca cele mai timpurii amintiri ale copilului care deja a crescut, sa nu fie unele de oprimare din partea adultilor din jurul sau. Acum sa nu credeti ca sfatuiesc parintii sa dea ii copilului libertate totala, pentru ca si ea ii poate dauna in egala masura in care ii dauneaza si constrangerea. Propun doar, ca in aceasta etapa de dezvoltare sa tratam copilul cu aceeasi candoare si tandrete ca si pana acum – el este, sa nu uitam, acelasi copil care a fost si pana acum (nu ne putem imagina ca a suferit vreo mutatie sau vreo transformare spectaculoasa si dramatica si ca va dezvolta o personalitate tiranica de tip hitlerist, doar pentru ca l-a invatat pe “nu”!). Si, in plus, nu ar fi rau ca si noi, adultii, sa invatam valentele lui “nu” – ne-am obisnuit atat de mult ca copiii sa-l invete pe “nu” la diateza pasiva (cand noi interzicem si copilul se supune), incat ne miram foarte revoltati atunci cand ei il folosesc la diateza activa!

Oricum, in aceasta etapa de dezvoltare este extrem de important cum gestionam relatia cu copilul si cum reusim totusi sa mentinem normele de comportament si interdictiile care au fost introduse pana in acest moment. Nu este o strategie fericita nici sa lasam “garda jos” si sa “dam mana libera copilului”, sa faca tot ceea ce vrea (“E copil, lasa-l!”, “Daca el nu vrea, eu ce sa-i fac?”) pentru ca, in acest fel, nu vom reusi decat sa ne lasam manipulati de catre copil si abia acum il vom transofrma intr-un mic tiran, manipulator si oportunist. Copilul care invata inca de la varstele mici ca ii poate controla pe adulti prin plans, tipat, crize – va folosi acest pattern de conduita pe tot parcursul dezvoltarii sale (pentru ca, mai repede decat va imaginati, copilul mic va invata ca manipularea este un instrument foarte puternic si, cel mai important lucru pentru el, ca este cea mai scurta cale de la dorinta la satisfacerea ei) si nu va mai renunta la el la fel de usor pe cat l-a dobandit.

De fapt, crizele de opozitionism, cu marcante note isterice, pot deveni o reala problema si genereaza o ampla paleta de ingrijorari din partea familiei, fata de copilul mare care “tine la respect” pe toata lumea. In acest moment multi dintre ei apeleaza la serviciile unui psiholog si astfel se demareaza un amplu demers (mai degraba, travaliu!) de reeducare comportamentala a copilului, care este invatat sa-si satisfaca nevoile si dorinele intr-o maniera adecvata si dezirabila social, invata sa astepte si sa suporte amanarea satisfacerii dorintelor si mai invata ca lucrurile nu sunt mereu asa cum le dorim noi si ca, uneori, dorintele noastre nu pot fi indeplinite. In cazul in care familia nu poate gestiona singura aceste manifestari ale copilului si nici nu solicita asistenta psihologica (sau ea nu da rezultatele dorite) atunci este posibil, ca, peste cativa ani, sa avem in fata un adult dificil, cu o personalitate accentuata, in care componenta isterica sa fie elementul de baza al disfunctiei EULui.

Daca perioada lui NU a fost strabatuta si depasita cu succes, vom vedea cum copilul renunta la opozitionism si incapatanare, iar evolutia isi urmeaza, singura, cursul firesc. Copilul care l-a invatat pe NU si care a invatat ca a uza de refuz este un fapt normal si firesc, va fi mai stapan pe sine si mai autonom, va fi un copil liber echilibrat, adaptat si dezvoltat armonios. In plus, “NU” ajuta in mai mare masura decat ne-am inchipui multi dintre noi, la consolidarea si intarirea EULui si a granitelor acestuia – folosindu-se de dreptul de a refuza, eul copilului isi delimiteaza granitele si isi stabileste nivelul de anduranta, de permeabilitate si de toleranta fata de multitudinea si vastitatea, multicolora si uneori stridenta si ametitoare a stimulilor lumii moderne. Copilul care stie sa-l spuna pe “NU” va fi mai greu de manipulat de catre ceilalti copii si de catre adultii rau-voitori, va sti cand sa opreasca lucrurile care-i dauneaza (se vor evita astfel conduite de genul “Trebuie sa mananc totul din farfurie, altfel gazda se va supara”, sau “Trebuie sa mananc, chiar daca nu-mi place, nu e frumos sa refuzi”, etc) si va cadea mai greu victima agresorilor straini. In schimb, copilul care nu a invatat cum sa refuze se va constitui, in scurt timp, in reprezentatul tipic al victimei, care accepta totul doar pentru a fi si el, la randul sau, acceptat. Unii dintre noi, adulti fiind, ajungem sa ne straduim ca abia la maturitate sa invatam sa refuzam.

Dupa aceasta etapa a lui NU, lucrurile vor continua sa decurga in mod normal, eul biografic va acumula din ce in ce mai mult “material”, amintirile vor fi stocate in baza de date si se vor sedimenta, treptat, treptat, in ceea ce noi numim istoria de viata a individului. Bineinteles, in baza EULui biografic si a istoriei de viata vor fi elaborate, destul de timpuriu, fantasmele inconstiente ale scenariilor de viata – dar aceasta este deja, o alta poveste…